Pe Alex l-am cunoscut la facultate, era coleg cu mine la Medicină

Am fost o tânără ambițioasă și, dacă nu aș fi făcut o alegere greșită, acum probabil aș fi fost un medic respectat. Din păcate, m-am îndrăgostit de bărbatul nepotrivit.

Acesta a fost momentul în care viața mea s-a schimbat cu 180 de grade… Acum nu-mi pare râu, fiindcă, în afară de amintirile urâte, Alex mi-a făcut un dar minunat: pe Simona, fiica noastră.

Pe Alex l-am cunoscut în primul an de facultate, el fiind coleg de grupă cu mine, la Medicină. Era un băiat studios, cu ambiții mari și care provenea dintr-o familie de medici. Ne-am apropiat unul de altul încă din primele zile și,

treptat, am devenit nedespărțiți. Prin anul patru, iubirea pătimașă dintre noi ne-a făcut să nu mai suportăm să stăm o clipă unul fără celălalt, luând hotărârea de a ne căsători.

Părinții lui au fost de la început împotriva mea, neconcepând ca băiatul lor să-și lege viața de o amărâtă din provincie, cu părinți muncitori. După certuri interminabile și totodată zadarnice cu ai lui, Alex și-a luat lucrurile de acasă și s-a mutat cu mine, la gazdă.

Eu lucram deja de mult, ca să mă pot întreține pe tot parcursul facultății – ai mei nu aveau posibilități financiare -, aveam deci banii mei, dar el se bazase până atunci pe subvențiile părinților și nu știa cum e să trăiești strâmtorat…

După nunta noastră, părinții lui, supărați foc, nu i-au mai dat niciun leu, dar pretențiile lui au rămas neschimbate. Cu toate astea, deși vedea cât de greu o ducem, nu-și punea problema să-și găsească un serviciu, chiar și cu jumătate de normă, spunându-mi că nu poate lipsi de la cursuri, ca mine (se întâmpla deseori să nu pot ajunge la facultate).

N-am insistat, fiindcă nu voiam să ne certăm și dragostea noastră să înceapă să pălească. Sau, cel puțin, eu îmi doream asta, fiindcă el, după ce ne-am luat diplomele, chiar când planurile noastre de viitor păreau să capete contur,

mi-a zis brusc că s-a săturat să trăiască în lip-suri, că nu crede că viața noastră se va schimba cumva în bine, că a greșit când s-a însurat cu mine, și-a strâns lucrurile și s-a întors la ai lui. Probabil acum miza mai mult ca niciodată pe ajutorul părinților săi.

Cred că am plâns încontinuu o săptămână încheiată, până să-mi revin din șoc. Apoi, brusc, am început să mă simt rău. M-am dus la medic și așa am aflat că purtam în pântece copilul celui care tocmai mă părăsise…

Din nou au urmat zile și nopți de zbucium sufletesc, fiind-că acum voiam să fac o întrerupere de sarcină, acum îmi spuneam că mă voi descurca singură și că în niciun caz n-am să renunț la copilul meu!

Nu am făcut avort, nu am avut puterea. Dar nici nu l-am căutat pe Alex, care, din câte auzisem, își găsise deja post la un spital, să-i spun că în curând va deveni tată. Nu voiam să se întoarcă la mine din milă. Sau poate că nu s-ar fi întors, poate că eu și copilul am fi stat în calea desăvârșirii sale profesionale!

în perioada aceea, părinții mei, deși nu puteau fi zi de zi lângă mine, m-au încurajat cât au putut. La fel și Dana, fosta mea colegă de facultate și totodată bună prietenă.

Citeste continuarea